Văduva a văzut o copie a soțului decedat și a leșinat. Adevărul s-a dovedit mai puternic decât orice ficțiune

„Nu fi tristă, totul va fi bine”. Ca de obicei, la Maria Petrescu totul era în ordine perfectă. Elena a făcut turul curții — totul plivit, florile încântau privirea. Acum va uda florile din ghivece, pentru că acestea trebuie udate de două ori pe zi, iar restul le va face spre seară, când soarele va fi mai puțin agresiv. Așa o învățase soacra ei, când Elena venea la ea la țară.

— Elena, tu ești?

Tânăra femeie s-a întors. Spre ea se grăbea vecina de la țară.

— Da, bună ziua.

— Bună, Elena. Ce s-a întâmplat cu Maria? În ziua aceea am plecat la cumpărături în oraș, m-am întors — și ea fusese deja dusă.

— A avut probleme cu inima. Acum este la terapie intensivă. Dar medicul a asigurat că totul va fi bine. A spus că a fost un fel de stres.

— Ce fel de stres? Aici este întotdeauna liniște și pace.

— Dar cine a chemat ambulanța? — a întrebat Elena.

— Nu știu. Credeam că știi tu.

— La noi, în zilele acestea, lumea pleacă care încotro, — a adăugat vecina. — Se dau pensiile în ajun.

Elena a oftat. Se pare că nu va reuși să afle ce s-a întâmplat exact. Și-a aranjat lucrurile — intenționând să petreacă o săptămână aici — și a ieșit în curte să ude florile. Când Maria Petrescu se va simți mai bine, va fi mulțumită.

Cândva, această căsuță arăta complet diferit. Aici s-a născut soacra ei și a trăit cu părinții. Mai târziu familia s-a mutat la oraș, iar casa a rămas goală mult timp. Când Pavel a crescut, au renovat-o complet. Acum era o locuință mică, dar modernă și confortabilă.

Elena a luat găleata, știind că florile trebuie udate cu apă călduță. După udare, a decis să-și completeze rezervele de apă și s-a îndreptat spre fântână. Tocmai se apleca după găleată, când a auzit…

…pași pe aleea de piatră. Elena se întoarse brusc, cu inima bătându-i puternic. În lumina amurgului, o siluetă se apropia dinspre poartă. Un bărbat înalt, cu umerii lați, cu un mers familiar până la durere.

Respirația i se opri în gât. Nu putea fi adevărat. Prin ceața lacrimilor care-i inundaseră brusc ochii, Elena îl văzu pe Pavel — la fel ca în ziua când plecase pentru ultima dată. Același păr castaniu ciufulit de vânt, aceiași umeri puternici, aceeași postură ușor aplecată spre dreapta când mergea.

Găleata îi alunecă din mâini și se izbi de sol cu un zgomot metalic care răsună în liniștea grădinii. Bărbatul se opri, privind-o surprins. Nu era Pavel. Desigur că nu era Pavel. Dar asemănarea era atât de izbitoare încât genunchii Elenei cedară și se prăbuși pe iarba proaspăt udată.

— Doamnă, vă simțiți bine?

Vocea era diferită — mai joasă, mai aspră decât a lui Pavel. Bărbatul se grăbi spre ea, întinzându-i mâna.

— Cine… cine sunteți dumneavoastră? șopti Elena, incapabilă să-și ridice privirea.

— Mă numesc Andrei. Andrei Munteanu. Sunt… erau să spun nepotul Mariei Petrescu, dar de fapt sunt nepotul Elenei Munteanu, sora ei.

Elena rămase nemișcată, luptându-se să-și recapete respirația. Acum înțelegea. Pavel îi povestise odată despre verișoara tatălui său care trăia undeva în nord. Nu se văzuseră niciodată, familia fiind răspândită după război.

— Unde este mătușa Maria? Am încercat să o sun, dar nu răspunde, și am văzut luminile aprinse… își continuă Andrei explicația, ajutând-o pe Elena să se ridice.

— La spital, răspunse ea, simțind cum lumea începe să se învârtă mai încet. Inima. Ieri.

Chipul lui Andrei se întunecă de îngrijorare.

— Îmi pare rău. Nu știam. Tocmai am ajuns în oraș și am vrut să o surprind. Nu ne-am văzut de… Dumnezeule, cred că de zece ani.

— Dar cum…? Cum de arăți…?

Andrei o privea nedumerit. Elena își dădu seama că nu avea cum să înțeleagă ce voia să spună. Cum ar fi putut el să știe cât de mult semăna cu Pavel? Probabil că Maria nu avea fotografii recente cu fiul ei în casă — era prea dureros pentru ea.

— Scuzați-mă, am avut o zi lungă. Sunt Elena, văduva lui Pavel, fiul Mariei.

Andrei dădu din cap înțelegător și pentru o clipă, în lumina tot mai slabă a înserării, asemănarea cu Pavel era atât de covârșitoare încât Elena trebui să își întoarcă privirea.

— Hai să intrăm în casă, propuse ea.

În bucătăria micuță și ordonată, Elena puse de ceai în timp ce Andrei se așeză la masa acoperită cu mușama în carouri albastru cu alb. Mâinile lui erau la fel de mari ca ale lui Pavel, observă ea, încercând să nu se holbeze.

— Spune-mi despre mătușa Maria, zise el, rupând tăcerea. Ce s-a întâmplat exact?

Elena îi povesti despre apelul din miez de noapte, despre vizita la spital și despre decizia ei de a veni să aibă grijă de grădină.

— Medicul a sugerat că a fost un șoc, ceva care a afectat-o puternic. Dar nu știu ce ar fi putut fi.

Andrei rămase tăcut câteva clipe, privind ceașca din fața lui.

— Poate venirea mea, spuse el într-un final. I-am trimis o scrisoare săptămâna trecută, anunțând-o că voi veni. Am menționat că mi-am schimbat numele de familie înapoi în Munteanu, numele bunicului meu. Până acum am purtat numele tatălui meu, Preda.

Elena simți un fior rece. Pavel îi povestise odată despre familia mamei sale, despre cum bunicul ei avusese un frate geamăn care murise în război. Munteanu — numele de fată al Mariei.

— De ce ți-ai schimbat numele? întrebă ea, încercând să pară calmă.

— Tatăl meu ne-a părăsit când aveam opt ani. Mama a revenit la numele ei, dar eu am păstrat numele lui. Acum… acum am vrut să fac această schimbare. Am aflat multe despre familia Munteanu în ultimii ani. Despre bunicul meu, despre fratele lui geamăn, despre rădăcinile noastre.

Elena îl privea, amețită de revelație. Andrei era nepotul fratelui geamăn al bunicului Mariei, care murise în război. Iar trăsăturile familiei se transmiseseră atât de puternic încât, la treizeci de ani distanță, Andrei semăna izbitor cu Pavel.

— Mătușa Maria a văzut o fotografie recentă de-a mea, continuă Andrei. I-am trimis-o odată cu scrisoarea. Poate…

— Da, șopti Elena. Acum înțeleg. Te-a văzut și a crezut… a crezut că vede fantoma fiului ei.

Tăcură amândoi, sorbind din ceaiul care se răcise între timp. Prin fereastra deschisă se auzeau greierii și foșnetul ușor al vântului prin frunzele mărului din curtea din spate.

— Nu mi-ai spus cum a murit Pavel, zise Andrei într-un final.

Elena simți un nod în gât. Rareori vorbea despre asta, și niciodată cu străini. Dar Andrei nu părea un străin. Era familia lui Pavel, era legătura cu trecutul.

— Accident de mașină. Acum trei ani. Lucra ca inginer la un șantier la marginea orașului. Se întorcea acasă într-o seară ploioasă…

Vocea i se frânse. Andrei întinse mâna peste masă și o acoperi pe a ei într-un gest de consolare. Asemănarea era dureroasă, dar într-un fel ciudat, reconfortantă.

— A venit cineva să vă spună personal? întrebă el blând.

— Da. Doi polițiști. De atunci, nu mai pot suporta apelurile telefonice în miez de noapte. Când a sunat telefonul ieri…

— Înțeleg, zise el simplu.

Și chiar înțelegea, simțea Elena. Exista o profunzime în ochii lui care sugera că știa ce înseamnă pierderea. Se întrebă ce povești purta el, dar nu îndrăzni să întrebe.

— Rămâi aici în seara asta? întrebă în schimb.

Andrei dădu din cap.

— Dacă nu te deranjează. Voiam să stau câteva zile cu mătușa Maria, să o cunosc mai bine. Am timp liber înainte să încep noul post.

— Ce lucrezi?

— Sunt medic. Chirurg ortoped. M-am transferat la Spitalul Județean din oraș.

Elena zâmbi pentru prima dată în acea seară.

— Maria va fi încântată. Mereu a vorbit cu mândrie despre ramura nordică a familiei, despre cum străbunicul a fost medic de țară și a salvat sute de vieți. Se pare că sângele nu se dezminte.

Andrei râse ușor, un sunet care îi aminti dureros de Pavel. Dar durerea era acum amestecată cu ceva cald, aproape reconfortant.

— Mâine mergem împreună la spital, propuse el. Probabil că prezența mea i-a provocat șocul, dar poate acum, văzându-mă alături de tine, va înțelege. Va ști că nu e o fantomă, ci doar un nepot care a moștenit trăsăturile familiei.

Elena încuviință din cap. Era ciudat cum, în doar câteva ore, acest străin devenise o ancoră, o prezență stabilizatoare. Pentru prima dată în trei ani, nu se mai simțea complet singură în furtuna care îi devenise viața după moartea lui Pavel.

În timp ce îi arăta lui Andrei camera de oaspeți, Elena se gândi la coincidențele incredibile care guvernează viețile oamenilor. Cum o simplă scrisoare și o fotografie puteau declanșa un șir de evenimente care aduceau împreună oameni care nu s-ar fi întâlnit altfel. Cum adevărul—un bărbat care semăna izbitor cu soțul ei decedat—se dovedea mai puternic și mai straniu decât orice poveste inventată.

Înainte de a adormi, privi pe fereastra dormitorului spre cerul înstelat. Pentru prima dată de mult timp, simți că poate exista un viitor după Pavel. Nu pentru a-l înlocui—nimeni nu l-ar putea înlocui vreodată—dar pentru a continua să trăiască, să respire, să simtă.

Iar undeva, într-un salon de spital, Maria Petrescu dormea liniștită, vindecându-se după șocul de a fi văzut trecutul și viitorul contopit în chipul unui nepot pe care abia urma să-l cunoască.

Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.