SOȚUL MEU MI-A SPUS SĂ MĂ MUT ÎN CAMERA DE OASPEȚI CA SĂ-I DEA PATUL MAMEI LUI – AȘA CĂ AM LUAT O DECIZIE
Când soacra mea, Doreen, a spus că va sta la noi o săptămână, chiar m-am bucurat.
Am pregătit camera de oaspeți cât mai confortabil – perne proaspete, prosoape curate și chiar săpun parfumat cu lavandă pentru un plus de răsfăț.
M-am simțit inspirată și am copt scones, preferatele ei, alături de câteva brioșe cu merișoare și ciocolată.
Încercam să fac totul cât mai plăcut.
Fiind mama lui Jake, îmi doream să se simtă ca acasă.
Nu știam că avea cu totul alte planuri.
În seara în care m-am întors de la muncă, mă așteptam să simt mirosul tocăniței ei gătite cu drag.
Dar casa era complet tăcută.
Ciudat.
Însă cel mai ciudat lucru?
Dormitorul meu fusese luat în stăpânire.
Nu doar folosit – complet revendicat.
Doreen stătea în mijlocul camerei, fredonând în timp ce își despacheta valiza… și îmi arunca hainele pe podea.
Rochiile mele? O grămadă mototolită.
Pantofii mei? Îngrămădiți într-un coș de rufe.
Lucrurile ei? Aranjate perfect în dulap și sertare, ca și cum camera fusese dintotdeauna a ei.
Pentru un moment, am înghețat.
Nu doar că îmi luase camera – mă ștersese complet din ea.
— Ah, ce bine că ai ajuns, Phoebe! spuse veselă, abia ridicând privirea. Fii o drăguță și mută-ți lucrurile în camera de oaspeți, bine? Nici nu am loc cu toate bagajele mele aici.
Am rămas înmărmurită.
Apoi a apărut Jake, cărând al doilea ei geamantan ca un hamal de hotel.
— Hei, Pheebs, zise el relaxat, ca și cum asta era ceva perfect normal. Poți să te muți în camera de oaspeți pentru săptămâna asta? Mama trebuie să se odihnească după zbor. Eu o să dorm tot aici, patul din camera de oaspeți îmi face rău la spate.
Soțul meu.
Vorbindu-mi ca și cum eu eram musafirul în propria mea casă.
Ca și cum numele meu nu era trecut pe ipotecă.
— Scuze, cum? am întrebat, încercând să-mi păstrez calmul.
Jake oftă, de parcă eu eram cea care exagera.
— Hai, Phoebe, nu e mare lucru.
Apoi s-a uitat spre Doreen, care deja se lăfăia în patul MEU, derulând liniștită pe telefon ca o regină în castelul ei.
— Mama e obișnuită cu un anumit standard. Vrem doar să-i fie confortabil. E doar o săptămână, Phoebe. Te descurci și în camera de oaspeți.
Mă descurc și în camera de oaspeți?
Nu-mi venea să cred ce aud.
Același bărbat care se plânsese că îl doare spatele în acel pat îmi spunea acum să mă mulțumesc eu cu el.
Dar ce se întâmplase cu confortul meu?
Cu… mine?
Am privit-o pe Doreen.
— Ți-a trecut prin minte măcar o secundă să stai în camera de oaspeți? Pe care am pregătit-o special pentru tine?
Doreen s-a uitat în sfârșit la mine.
— Oh, draga mea, camera aceea e mult prea mică pentru mine, zise zâmbind. Dar pentru tine e perfectă.
Am râs.
Nu pentru că era amuzant.
Pentru că era atât de ridicol încât nici nu știam cum să reacționez altfel.
Jake îmi aruncă o privire de avertizare.
— Phoebe, nu face din asta o tragedie.
L-am privit cu atenție.
L-am văzut evitându-mi privirea.
Știind că greșea, dar făcând-o oricum.
Și în acel moment, totul a devenit clar.
Asta nu era doar despre o cameră.
Nu era nici măcar despre Doreen.
Era despre respect.
Despre faptul că eu nu aveam niciunul în această casă.
Așa că am făcut ceea ce ar fi făcut orice femeie cu capul pe umeri.
Mi-am făcut bagajele.
Fără scandal.
Fără țipete.
Doar un zâmbet.
Apoi m-am dus în camera de oaspeți, am luat o valiză și am pus în ea esențialul – haine, articole de toaletă, laptop.
Înainte să plec, am scris un bilet și l-am lăsat pe noptieră:
„Din moment ce aveți totul sub control, vă las să vă descurcați singuri. Bucurați-vă de săptămâna împreună.
Mă voi întoarce când această casă va fi din nou a mea.
Mult succes.”
Apoi mi-am luat geanta, mi-am închis telefonul și am ieșit pe ușă.
Nu m-am dus la sora mea.
Nu la vreo prietenă.
Nu.
Mi-am rezervat o cameră la un hotel de lux din celălalt capăt al orașului – cu spa, room service și un pat king-size doar pentru mine.
Și pentru că viața înseamnă echilibru?
Am plătit totul cu cardul lui Jake.
Trei zile mai târziu, m-am întors acasă.
Casa mirosea a detergent de lămâie… și a disperare.
Perfect.
Jake era deja acolo, așteptând – brațele încrucișate, maxilarul încleștat, cearcăne sub ochi.
— Phoebe, zise el, cu vocea greu de descifrat. Te-ai întors.
Mi-am lăsat geanta jos.
— Locuiesc aici, Jake.
Ceva din expresia lui se schimbă.
— Bine că, în sfârșit, ai venit acasă.
Am ridicat o sprânceană.
— Oh, îmi pare rău. Te-a deranjat absența mea?
Jake oftă.
— Nu trebuia să pleci.
Am râs.
— Nu trebuia?
Am făcut un gest spre dormitor.
— Jake, tu și mama ta m-ați dat afară din patul meu. Nu m-ai întrebat. Nici măcar nu mi-ai sugerat. Mi-ai spus.
Tăcere.
Jake își trecu o mână peste față, realizând cât de grav greșise.
— Nu m-am gândit că e așa mare lucru, admise el.
Am dat din cap.
— Și ăsta e problema, Jake. Nu te-ai gândit. Pentru că nu era patul tău cel luat. Nu erau hainele tale aruncate pe podea.
L-am văzut atunci.
Schimbarea.
Cum umerii i se lăsară sub greutatea înțelegerii.
Nu doar că greșise.
Ci de ce.
— Credeam că mențin pacea, spuse el încet.
Am clătinat din cap.
— Nu. O făceai fericită pe ea, pe mine m-ai ignorat complet.
Mai multă tăcere.
Apoi, în sfârșit –
— Îmi pare rău că te-am făcut să pleci, spuse încet.
— Îmi pare rău că nu m-am simțit binevenită, am răspuns.
Și pentru prima dată după mult timp…
Jake chiar m-a văzut.