„Mamă, să știi că trebuie să îmi semnezi teza”, mi-a spus Ana Maria, fiica mea de 16 ani.
Eram frântă de oboseală după o zi grea la muncă. Am luat pixul, m-am așezat la masă și mă pregăteam să semnez. Însă, când am văzut nota 4 sus în colțul din stânga, am simțit că cerul pică pe mine!
„Ce înseamnă asta?” am întrebat-o pe fiica mea.
Era Vineri seara. Avusesem o zi deosebit de grea la restaurantul unde lucram ca bucătăreasă. În acea zi, doi colegi lipsiseră, iar șeful îmi ceruse să preiau și sarcinile lor. Aveam foarte mult de lucru. De foarte multe ori munceam cât pentru doi oameni, dar astăzi muncisem cât pentru patru.
Curățam legume, tăiam, decojeam, ridicam saci grei cu cartofi, cu ceapă, mă aplecam peste oalele mari, respirând aburii fierbinți ai supelor și sosurilor. Nu era deloc ușor, dar știam că am un scop, motivația mea era fiica mea pe care o creșteam singură de când împlinise zece ani.
După ce soțul meu ne-a părăsit pentru o femeie mai tânără, nu s-a mai interesat de Ana Maria deloc. La început, suna din când în când, poate o dată la două săptămâni. Apoi, apelurile au devenit tot mai rare, până au încetat complet. Nici măcar pensia alimentară nu i-o dădea mereu, mereu avea scuze – ba că afacerea lui mergea prost, ba că avea alte cheltuieli urgente. Cât despre vizite, în ultimul an venise doar de două ori, și atunci doar pentru câteva ore.
Iar eu am rămas să fiu și mamă și tată pentru fata noastră. Am muncit dublu, am făcut economii, am renunțat la orice moft personal. Nu-mi mai aduceam aminte când îmi cumpărasem ultima dată o haină nouă pentru mine, dar garderoba Anei Maria era mereu actualizată cu ce era la modă printre adolescenți.
I-am promis fiicei mele că voi face tot ce îmi stă în putință să îi ofer un viitor mai bun decât am avut eu. La 38 de ani, simțeam deja greutatea vieții apăsându-mi umerii. Mâinile mele, odinioară fine și îngrijite, erau acum aspre și umflate de la munca fizică.
Erau zile în care nu mai puteam de oboseală, erau zile în care eram frântă, dar continuam să muncesc. Mă trezeam la 5 dimineața, pregăteam micul dejun și pachetul pentru școală al Anei, apoi alergam la prima tură de la restaurant. Seara, când ajungeam acasă, găteam din nou, făceam curățenie, spălam rufe.
Voiam ca după liceu să o înscriu pe fiica mea la academia de poliție. Era visul meu pentru ea – să aibă un loc de muncă bun și respectat, să poarte o uniformă cu mândrie, să nu muncească din greu cum o făceam eu. Să nu-și distrugă corpul până la 40 de ani.
Însă în acea seară, Ana Maria a venit la mine și mi-a întins acea foaie care a schimbat totul.
„Mama, diriginta ne-a cerut să fie semnate tezele,” îmi spusese ea, cu tonul acela dezinteresat pe care începuse să-l folosească în ultima vreme.
„Imediat o semnez,” i-am spus eu, fără să bănuiesc ce urma să descopăr.
M-am așezat pe scaun însă am încremenit când am văzut nota 4 la matematică. Matematica, materia la care plăteam meditații scumpe de două ori pe săptămână!
„Ce înseamnă asta?” am întrebat-o eu aproape încremenită.
„Ce, mamă? Mare lucru, o notă mică. Toată lumea mai ia câte o notă mică,” mi-a răspuns ea, cu o nonșalanță care m-a durut mai mult decât orice cuvânt ar fi putut-o face.
Nu am mai putut dormi în acea seară. M-am uitat la fiica mea cum doarme liniștită, cu telefonul încă în mână, și mă întrebam unde greșisem. Îmi aminteam de fetița silitoare care aducea acasă numai note de 9 și 10, care citea cu pasiune, care avea visuri mari. Când se schimbase atât de mult? Cum de nu observasem?
A doua zi, sâmbătă, mi-am luat liber de la muncă – lucru care însemna că voi pierde banii pentru acea zi, dar simțeam că era o urgență. Am sunat la dirigintă, o femeie dedicată care o cunoștea pe Ana de când intrase la liceu.
„Doamna Popescu, mă bucur că m-ați sunat,” mi-a spus ea, cu un ton care mi-a dat de înțeles că se aștepta la acest apel. „Voiam să discut cu dumneavoastră, dar știam cât de ocupată sunteți.”
Nu era singura notă mică, mi-a explicat diriginta. În ultimele trei luni, Ana Maria începuse să își neglijeze studiile. Lipsea de la ore, nu își făcea temele, iar la ore era distrasă sau, și mai rău, perturba cursurile. De la eleva model care fusese, devenise o problemă.
„Am observat că s-a alăturat unui grup nou de prieteni,” a continuat diriginta. „Copii care nu pun preț pe educație. Copii cu părinți care le dau de toate, dar nu le oferă îndrumare.”
În timp ce eu munceam pe rupte, fiica mea începuse să ia doar note mici, iar anturajul ei o transformase într-o elevă neascultatoare. Cum fusesem atât de oarbă? Cum nu văzusem semnele? Telefonul mereu în mână, răspunsurile scurte, ieșirile tot mai dese „cu fetele”, hainele tot mai scumpe pe care mi le cerea.
Când am încercat să o confrunt după discuția cu diriginta, Ana Maria a explodat.
„Ești atât de depășită, mamă! Nu înțelegi nimic din lumea de azi! E normal la vârsta mea să mă distrez, să ies cu prietenii! Nu toată lumea vrea să fie un robot care învață non-stop! Și oricum, la ce-mi folosește matematica?
M-au durut enorm vorbele ei. Dar mai dureroasă era realizarea că eu eram parțial vinovată. În încercarea mea de a-i oferi tot ce nu avusesem eu, îi dădusem prea mult, fără să-i arăt prețul real al lucrurilor.
Am știut atunci că lucrurile au scăpat de sub control și că trebuie neapărat să fac ceva, ceva radical, așa că am hotărât să îi dau fiicei mele o lecție pe care să nu o uite niciodată.
Duminică seara, i-am spus Anei că luni nu va merge la școală. A fost încântată inițial, crezând că e vorba de o zi liberă, poate o mică vacanță.
„Super! Pot să mă întâlnesc cu Delia la mall!” a exclamat ea, deja cu telefonul în mână, pregătită să-și anunțe prietena.
„Nu,” am spus eu ferm, luându-i telefonul din mână. „De mâine, pentru o săptămână, vei veni cu mine la muncă. Am vorbit deja cu diriginta ta, ești învoită medical.”
Protestele ei au fost zgomotoase și îndelungate. A țipat, a plâns, mi-a spus că va fugi de acasă, că îi va spune tatălui ei. Am rămas fermă.
Am rugat-o pe diriginta ei să o învoiască timp de o săptămână și a doua zi am luat-o cu mine la muncă. Nu înțelegea de ce trebuie să meargă cu mine, dar apoi a înțeles.
Prima zi a fost un șoc pentru ea. Restaurantul unde lucram eu era de fapt o cantină mare care servea o unitate militară din apropiere. Bucătăria era enormă, fierbinte, zgomotoasă și mereu în mișcare. Într-o zi obișnuită, serveam peste 300 de porții de mâncare.
„Ana, astăzi vei fi ajutorul meu,” i-am spus, înmânându-i un șorț și o bonetă pentru păr. „Faci exact ce îți spun eu și ce îți spune șeful bucătar.”
În prima zi a curățat o grămadă de legume. Morcovi, cartofi, ceapă – kilograme întregi care trebuiau curățate, spălate, tăiate. Mâinile ei fine, cu unghiile lungi și pictate în culori strălucitoare, s-au umplut de bășici. A tăiat, dar a și ridicat saci întregi cu cartofi, ceapă, varză.
Seara, când am ajuns acasă, a căzut în pat fără să mai mănânce, epuizată complet.
A doua zi a fost și mai grea. A trebuit să spele vase uriașe, tigăi grele, să curețe cuptoare și plite. Căldura din bucătărie era sufocantă, zgomotul constant. O vedeam cum se vaită de dureri de picioare, de căldura din bucătărie, de mirosurile puternice de mâncare și detergenți.
„Mamă, nu mai pot,” mi-a spus ea în a treia zi, cu ochii în lacrimi. „Te rog, lasă-mă să mă întorc la școală.”
„Încă patru zile, Ana,” i-am răspuns ferm. „Trebuie să înțelegi ce înseamnă munca adevărată.”
Nu era orice fel de restaurant, ci unul tip cantină unde veneau militarii să mănânce. Găteam enorm de mult, iar ritmul era extrem de alert. Nicio greșeală nu era tolerată, nicio întârziere acceptată.
În a patra zi, Ana a cunoscut-o pe Doina, femeia care spăla pe jos în bucătărie. La 55 de ani, Doina avea artrita atât de avansată încât abia își putea mișca degetele dimineața. Dar venea la muncă în fiecare zi, pentru că avea un nepot de crescut după ce fiica ei murise într-un accident.
„De ce faci asta, tanti Doina? De ce nu te pensionezi?” a întrebat-o Ana, în timp ce o ajuta să care găleata grea cu apă.
„Pentru Cosmin, fetițo,” i-a răspuns Doina, cu ochii blânzi în ciuda durerii evidente de pe chipul ei. „Vreau să termine liceul, să meargă la facultate. Să nu ajungă ca mine, să spele pe jos la bătrânețe.”
În a cincea zi, Ana a cunoscut-o pe Maria, casiera cantinei. Maria avea două joburi – dimineața la cantină, seara la un supermarket. Avea trei copii acasă și un soț care își pierduse slujba din cauza unui accident.
„Cum reușiți, doamna Maria?” a întrebat Ana, uimită de energia femeii care zâmbea mereu, în ciuda oboselii evidente.
„Cu greu, draga mea, dar când ai copii, faci orice pentru ei. Orice sacrificiu merită.”
După ultima zi în bucătărie, fiica mea era schimbată. Tăcută, reflexivă, parcă îmbătrânită cu câțiva ani. Mâinile ei, odinioară perfecte, erau acum aspre și roșii. Spatele o durea, picioarele îi erau umflate.
Când am ajuns acasă, a făcut un gest care m-a lăsat fără cuvinte. A venit la mine, mi-a sărutat mâna și mi-a zis cu lacrimi în ochi:
„Iartă-mă, mamă, pentru tot! Abia acum văd cât de greu câștigi banii pentru noi, pentru meditațiile mele, pentru haine, pentru caiete.”
A început să plângă, cu suspine care îi zguduiau tot corpul. „Eu mă plângeam că nu-mi iei ultimul model de telefon, în timp ce tu îți distrugi sănătatea pentru mine. Și eu… eu îți răsplăteam sacrificiile cu note mici și vorbe aspre.”
Am îmbrățișat-o strâns, cu lacrimile șiroindu-mi pe față, și am știut că fiica mea a înțeles lecția. Nu voiam să o fac să se simtă vinovată, ci doar să înțeleagă valoarea educației, valoarea muncii, prețul real al lucrurilor pe care le primea.
„Vreau să redevin eleva care eram,” mi-a spus ea după ce s-a mai liniștit. „Și vreau să te ajut mai mult acasă. Nu e corect să faci totul singură.”
Din acea zi, Ana Maria s-a schimbat complet. S-a despărțit de „prietenii” care o influențau negativ. A început să învețe din nou cu seriozitate. Notele ei au devenit tot mai mari, iar la următoarea teză la matematică a luat 9.50. Visul de a deveni polițistă a revenit, mai puternic ca niciodată.
Bacalaureatul l-a luat cu nota 10, fiind șefă de promoție. Și nu s-a oprit aici. A intrat prima la Academia de Poliție, iar acum, este un ofițer respectat, cu o carieră promițătoare în fața ei.
Sunt o mamă fericită. Deși a fost greu, deși a trebuit să fiu dură, în acea săptămână i-am dat fiicei mele o lecție necesară, o lecție care i-a schimbat viața în bine.
Azi, când o văd în uniforma ei, cu spatele drept și privirea hotărâtă, știu că am făcut ce trebuia. Iar Ana știe și ea asta. De ziua mea, anul trecut, mi-a dăruit un medalion în care a pus o fotografie cu noi două din acea săptămână la cantină – eu și ea, cu bonete pe cap și șorțuri, obosite dar zâmbind. Pe spatele medalionului a gravat: „Pentru mama mea, care mi-a arătat calea.”
Morala poveștii: nu le oferiți copiilor totul pe tavă, deoarece vor deveni tot mai iresponsabili, crezând că totul li se cuvine. Lăsați-i să înțeleagă și ce înseamnă banul muncit din greu, efortul din spatele fiecărui lucru pe care îl au. Așa vor ajunge adulți responsabili, care știu să prețuiască educația, munca și sacrificiile făcute pentru ei.
Și mai presus de toate, vor învăța cea mai importantă lecție: că dragostea adevărată a unui părinte înseamnă uneori să fii ferm, să setezi limite, să arăți consecințele reale ale alegerilor greșite. Pentru că în viață, nimeni altcineva nu va fi atât de răbdător și iertător cu greșelile lor ca un părinte care îi iubește cu adevărat.