M-AM MUTAT ÎN CASA PRIETENULUI MEU, IAR CÂINELE SĂU A REFUZAT SĂ ÎMI PERMITĂ ACCESUL ÎN SUBSOL – PÂNĂ CÂND, ÎN SFÂRȘIT, AM FORȚAT UȘA…

Când m-am mutat pentru prima oară în casa lui Alex, totul părea perfect.

Casa în sine era fermecătoare – o clădire victoriană veche, cu podele care scârțâiau și ferestre înalte care îmbăiau fiecare cameră într-o lumină aurie.

Se simțea ca începutul unui basm, mai ales că îl aveam pe Alex, bărbatul visurilor mele, alături de mine.

Și apoi era Rufus, uriașul ciobănesc german al lui Alex.

Rufus era, în cea mai mare parte a timpului, un adevărat îngeraș.

Mă urmărea ca o umbră și se ghemuia lângă picioarele mele în timp ce lucram.

Am crezut că ne-am conectat instantaneu.

Până când am încercat să mă apropii de ușa subsolului.

Prima dată când s-a întâmplat, despachetam o cutie pe hol.

Ușa subsolului era întredeschisă și m-am gândit că aș putea să las acolo niște cărți vechi.

Dar, de îndată ce m-am apropiat, Rufus a sărit în fața mea și a mârâit adânc din gât.

Își arătase colții, iar urechile îi erau date pe spate într-un mod pe care nu-l mai văzusem niciodată la el.

— Hei, Rufus, am spus eu, făcând un pas înapoi.

— Ce e în neregulă?

Nu s-a mișcat până când nu am făcut mai mulți pași în spate.

Apoi, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, a început să dea din coadă și a plecat, din nou fericit și jucăuș.

Am pus totul pe seama unei întâmplări, dar s-a întâmplat din nou – și din nou.

De fiecare dată când încercam să mă apropii de subsol, Rufus devenea un alt câine.

Mârâia, lătra și chiar mă împingea înapoi cu trupul său masiv.

Când i-am povestit lui Alex, el doar a râs.

— Ah, Rufus urăște subsolul, a spus el cu nepăsare.

— A fost mereu așa. Probabil miroase ciudat acolo jos.

— Dar ce este acolo jos? am întrebat eu.

— Nimic special, a spus Alex.

— Câteva lucruri vechi de depozitare. Nu am mai fost acolo de ani de zile.

Mi s-a părut ciudat.

Cine deține o casă și nu intră niciodată în propriul său subsol?

Dar Alex era mereu relaxat și puțin distrat când venea vorba de astfel de lucruri.

Mi-am spus că nu era un lucru important.

Și totuși, comportamentul lui Rufus mă bântuia.

Câinii au instincte, nu-i așa?

Poate că era, într-adevăr, ceva ciudat acolo jos.

Mucegai?

Șobolani?

O scurgere de gaz?

Am decis să verific în timp ce Alex era la muncă.

A doua zi dimineață, am așteptat să plece la birou și am luat cheia de rezervă a ușii de la subsol.

De îndată ce Rufus m-a văzut mergând spre ușă, a început să scheaune.

Mi-a blocat din nou calea, lătrând și zgâriindu-mi picioarele.

Uram să-l supăr, dar curiozitatea mea devenise o obsesie.

Trebuia să știu ce se afla acolo jos.

— Rufus, dă-te la o parte, am spus hotărât.

Nu s-a mișcat.

Am luat o gustare din bucătărie și am aruncat-o în sufragerie.

În timp ce Rufus a sărit după ea, am descuiat rapid ușa și am împins-o.

Scârțâitul balamalelor mi-a făcut pielea de găină.

Subsolul mirosea a lemn umed și aer învechit.

Un singur bec lumina partea de sus a scării, aruncând umbre lungi în întunericul de dedesubt.

Am ezitat o clipă, dar apoi l-am auzit pe Rufus lătrând în spatele meu.

Era disperat, își zgâria labele de podea, de parcă încerca să mă oprească.

— Stai acolo, băiete, am spus, vocea îmi tremura.

Am coborât treptele încet, fiecare pas scârțâia sub greutatea mea.

Aerul devenea mai rece pe măsură ce coboram.

Ajunsă jos, am dat peste un subsol mare, neterminat, cu podele de beton și rafturi pline de cutii prăfuite, unelte vechi și găleți cu vopsea.

La prima vedere, părea un subsol obișnuit.

Dar apoi am auzit un sunet slab, ritmic – ca și cum cineva bătea.

Inima mi s-a accelerat în timp ce am urmat sunetul până în colțul întunecat al subsolului.

Acolo am găsit un dulap vechi din lemn, cu o încuietoare ruginită.

Bătăile veneau din interior.

Am înlemnit.

Mintea mea rațională îmi spunea că probabil era un șoarece sau alt animal mic prins acolo.

Dar o altă parte din mine – partea înghețată de frică – îmi spunea să mă întorc și să plec.

În schimb, am întins mâna spre dulap.

Mâinile îmi tremurau în timp ce am forțat lacătul ruginit și am deschis ușa.

Înăuntru era o cutie veche, ponosită.

Arăta ca o cutie de bijuterii pe care ai găsi-o într-un magazin de antichități.

Bătăile încetaseră, lăsând în urmă o liniște apăsătoare.

Am ezitat să o deschid, temându-mă că ceva avea să sară din ea.

Cutia nu era încuiată, așa că am ridicat capacul.

În interior era o colecție de obiecte ciudate: o fotografie îngălbenită a unei femei tinere, un medalion înnegrit și o hârtie împăturită.

Fotografia mi-a făcut pielea să se înfioare.

Femeia semăna în mod straniu cu mine – doar că era mai în vârstă.

Cu degetele tremurânde, am desfăcut hârtia.

Era o scrisoare, scrisă cu cerneală palidă:

„Alex,

Ai promis că o vei proteja.

Ai jurat că o vei păstra în siguranță.

Dacă citești asta, înseamnă că ai eșuat.

Sper că poți trăi cu consecințele.

— L”Am privit biletul, mintea mea zbuciumată.

Cine era femeia din fotografie?

Cine era „L”?

Și de ce simțeam că acest mesaj era pentru mine?

Dintr-o dată, becul a pâlpâit și s-a stins.

Panica m-a cuprins.

Am apucat cutia și am fugit pe scări.

Rufus aștepta sus, apăsându-se de ușă, de parcă încerca să mă protejeze.

Am trântit ușa și am încuiat-o.

Când Alex s-a întors, l-am confruntat.

Chipul i s-a albit.

— Ai fost acolo jos?

Și atunci am înțeles.

Laura nu plecase niciodată.