— Nu cred că e corect să plătesc eu totul, hai să împărțim nota, a spus el, privindu-mă peste marginea paharului de vin, cu un zâmbet care nu-mi inspira nici siguranță, nici căldură. M-am uitat la el, la mâinile lui care frământau nervos șervețelul, la ochii lui care evitau ai mei. Era a treia întâlnire cu Vlad, un bărbat pe care îl cunoscusem pe o aplicație de dating, și încă nu reușeam să-l citesc. Poate că nici nu voiam. Poate că, după atâtea dezamăgiri, mă agățam de orice firicel de speranță.
Totul a început într-o seară ploioasă de noiembrie, când am decis să-mi fac curaj și să-mi fac un profil pe o aplicație de întâlniri. Prietenele mele râdeau de mine la început — „Oana, tu? Tu care ai spus mereu că dragostea adevărată nu se găsește online?” — dar singurătatea mă apăsa ca o haină udă pe umeri. Am dat swipe dreapta la Vlad pentru că părea sincer: avea o poză cu sora lui la munte și una cu motanul lui portocaliu, Motanov. În descriere scria: „Caut pe cineva cu care să râd și să împart o pizza.”
Primele mesaje au fost banale, dar pline de umor. Mi-a povestit despre jobul lui la o firmă de IT din București, despre cum îi place să gătească paste și să asculte Phoenix. Eu i-am spus despre pasiunea mea pentru fotografie și despre cum mi-aș dori să plec într-o zi în Islanda. Ne-am întâlnit după două săptămâni de conversații intense. Prima întâlnire a fost la o cafenea mică din Cotroceni. Am râs mult, am vorbit despre filmele copilăriei și despre cât de greu e să-ți faci prieteni adevărați după 30 de ani.
A doua întâlnire a fost la un concert de jazz. M-a ținut de mână când am ieșit în frig și m-a condus acasă cu taxiul. Nu m-a sărutat atunci, dar mi-a scris un mesaj lung când am ajuns: „Mi-a plăcut mult cu tine. Sper să ne mai vedem.”
A treia întâlnire, cea cu cina la restaurantul italian, a început promițător. Am comandat amândoi paste carbonara și un vin alb sec. Am vorbit despre familie — el mi-a spus că părinții lui sunt divorțați și că nu prea mai ține legătura cu tatăl său. Eu am ezitat să-i spun despre mama mea bolnavă și despre fratele meu mai mic, Radu, care încă locuiește cu noi și are nevoie de sprijinul meu constant.
La desert însă, ceva s-a schimbat. Vlad a început să vorbească despre bani — cât de scump e Bucureștiul, cât de greu e să-ți iei un apartament fără ajutor de la părinți, cât de mult îl enervează oamenii care se așteaptă ca bărbații să plătească mereu totul. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu pentru că nu voiam să plătesc partea mea — ci pentru că tonul lui era defensiv, aproape agresiv.
— Știi, Oana, eu cred că femeile din ziua de azi profită prea mult de bărbați. Adică… dacă tot suntem egali, hai să fim egali până la capăt.
Am zâmbit forțat.
— Nu cred că e vorba doar de bani… E vorba de gesturi mici care arată că-ți pasă.
El a ridicat din umeri.
— Gesturile mici costă. Și eu am obosit să tot fiu fraierul care plătește.
Am tăcut. În mintea mea s-au derulat toate poveștile prietenelor mele despre întâlniri ratate, despre bărbați care le-au făcut să se simtă vinovate pentru orice dorință sau vis. M-am întrebat dacă nu cumva exagerez eu, dacă nu cumva Vlad are dreptate și lumea s-a schimbat prea mult ca să mai existe romantism fără calcule reci.
Când chelnerul a adus nota, Vlad a împins-o spre mine fără să clipească.
— Împărțim?
Am scos portofelul încet, simțind privirile celorlați clienți pe ceafa mea. Am plătit jumătatea mea și am ieșit în frig fără să spun nimic. Vlad m-a urmat tăcut până la metrou.
— Oana… te-ai supărat?
— Nu… doar că mă gândeam la ceva.
— La ce?
— La cât de greu e să găsești pe cineva care să te facă să te simți în siguranță.
El a oftat.
— Poate că ai așteptări prea mari.
M-am uitat la el lung.
— Poate că tu ai așteptări prea mici.
Ne-am despărțit acolo, fără îmbrățișare, fără promisiuni. În drum spre casă am plâns în metrou, ascunzându-mi fața în fular. Acasă m-a întâmpinat Radu cu un ceai cald și mama m-a întrebat dacă sunt bine. Le-am spus că sunt obosită.
În noaptea aceea am stat trează mult timp, gândindu-mă la toate compromisurile pe care le facem din frică sau din dorința de a nu fi singuri. M-am întrebat dacă nu cumva societatea ne împinge spre relații superficiale, unde fiecare gest e măsurat în bani sau favoruri.
A doua zi Vlad mi-a scris: „Sper că nu te-ai supărat aseară. Eu chiar cred că putem fi prieteni.”
Nu i-am răspuns niciodată. Am șters aplicația și am decis să-mi dau timp mie însămi — să-mi vindec rănile vechi și să-mi regăsesc curajul de a cere ceea ce merit: respect, grijă și sinceritate.
Poate că lumea s-a schimbat, dar sufletul meu încă tânjește după gesturi simple și adevăruri nerostite. Voi mai avea curajul să cred în iubire? Sau ne vom obișnui cu toții să împărțim nota — dar nu și povestea?