— Acum explică-mi totul, de la început… — spuse Alexandru, cu vocea scăzută, dar fermă.
Fata nu răspunse imediat. Privea fix prin parbriz, de parcă cuvintele îi fuseseră înghețate în gât. Ochii îi tremurau ușor, iar mâinile i se strângeau pe marginea scaunului. După câteva clipe de liniște apăsătoare, își întoarse ușor capul spre el.
— Mă numesc Clara. Timp de un an am fost ținută prizonieră… într-un fel de casă izolată, lângă pădure. Oficial era o „clinică de reabilitare privată”, dar în realitate era un coșmar. Ne supravegheau, ne controlau, ne… drogau. Pe unele fete le trimiteau „la clienți” în oraș. Pe mine voiau să mă ducă în afara țării. Am reușit să fug azi-noapte, după ce o altă fată mi-a dat cheia de la una din camere. A rămas în urmă… Nu știu ce s-a întâmplat cu ea.
Alexandru conducea fără să spună nimic. Se uita drept înainte, dar era vizibil tensionat. Într-un mod straniu, crezuse fata încă din primul moment. Poate era felul în care i se frângea vocea. Sau ochii ei, care nu căutau compasiune, ci doar un colț de libertate.
— Ai fost la poliție? — întrebă el după câteva minute.
— Cum? Așa, din pădure direct la poliție? Nu aveam nimic la mine, nici acte, nici telefon. Am mers ore întregi pe jos, am dormit printre copaci. Apoi am ieșit pe șosea. Am sperat… că cineva ca tine o să oprească. Dacă ajung din nou pe mâna lor… nu știu dacă o să mai scap vreodată.
Alexandru încetini. Mașina mergea acum pe un drum secundar, aproape de o benzinărie. El trase pe dreapta și se întoarse spre Clara.
— Ascultă-mă bine. Te duc la un loc sigur. Cunosc pe cineva — o femeie care conduce un ONG pentru victimele traficului. Nu o să te întrebe nimic până nu ești pregătită să vorbești. Apoi mergem la poliție, dar însoțiți. Ai încredere în mine?
Clara îl privi lung. Apoi, pentru prima oară, dădu din cap afirmativ.
Au ajuns în oraș după mai bine de o oră. Alexandru o duse pe Clara într-un apartament mic, cald, într-un cartier liniștit. O aștepta o doamnă de vârstă mijlocie, cu un zâmbet blând și ochi care spuneau „Ești în siguranță acum”.
Clara petrecu acolo două zile. Dormi adânc, fără coșmaruri, pentru prima dată în multe luni. Mâncă bine, vorbi puțin. În a treia zi, acceptă să meargă la poliție. Alexandru o însoți, la cererea ei.
Declarația pe care o dădu zgudui secția. Ofițerii au deschis imediat o anchetă. A doua zi, clinica falsă a fost percheziționată. Ceea ce au găsit acolo… ieși în presă. Zeci de fete, majoritatea fără acte, unele minore. Substanțe, camere de supraveghere, jurnale cu nume și sume.
Clara deveni martor-cheie. Alexandru, deși om de afaceri fără legătură cu sistemul juridic, își asumă rolul de protector. Îi angajă un avocat, o sprijini financiar și emoțional.
Timpul trecea. Procesul a durat luni. A fost greu, obositor, plin de amenințări și presiuni. Dar la final, rețeaua a fost destructurată. Liderii au primit ani grei de închisoare. Iar fetele… au primit o șansă nouă.
Un an mai târziu, într-o dimineață liniștită de primăvară, Clara bătea la ușa biroului lui Alexandru. Purta haine simple, dar elegante. Părul îi era prins la spate. În mâini ținea o mapă.
— Bună, Alexandru. Știu că ai întâlniri azi… dar voiam să îți spun că am intrat la facultate. Drept. La buget.
El se ridică din scaun, uimit, apoi zâmbi larg.
— Și asta? — întrebă, arătând spre mapa.
— Planul meu. Vreau să deschid un centru de consiliere. Pentru fetele care trec prin ce-am trecut eu. Nu doar adăpost — loc de vindecare. Am deja câțiva voluntari. Mai am nevoie doar de un sprijin legal… și de cineva care să creadă în mine.
— Îl ai, Clara. Întotdeauna l-ai avut, — spuse el, strângându-i mâna.
Și în acel moment, în ochii ei nu mai era teamă. Doar lumină.